NoHeroAround's Blog

Sfarsitul unui capitol.

Andrea — Wed, 09 Feb 2011 19:49:15 +0000

Se termina un capitol.
Ne-am maturizat, sau poate nu. Am iubit si am urat. Am ras si am plans. Am criticat si am admirat. Cu fiecare pas am invatat ceva nou sau poate doar ne-am reamintit ceva ce am uitat. Ne-am spus vorbe urate pe care poate mai apoi le-am regretat. Am fost alaturi unii de ceilalti dar in acelasi timp ne-am format propriile bisericute. Dar cel mai important am petrecut 4 ani impreuna, cu bune si rele.
Fiecare dintre noi si-a conturat in acesti patru ani propriul caracter si propria imagine. Fiecare dintre noi are un cuvant de spus.
Vor trece ani si ne vom reintalni. Poate ca timpul si distanta ne va face sa analizam tot ceea ce ni s-a intamplat la rece. Vom avea ce povesti. Ne leaga amintiri frumoase. Vom privi totul cu alti ochi o data cu inaintarea in varsta.
In acesti 4 ani fiecare dintre noi a apartinut unei anumite categori. Am fost dansatori, cantareti, scriitori, glumeti, actori, cei interesati de un anumit tip de muzica (fie ca vorbim de manele, rock, house sau pop), fashionista si cei imbracati cu stil.
Dar lucrul cel mai important este acela ca am facut parte din acelasi comitet, cu bune si cu rele.
XII Uman a reprezentat un prag important al vietii mele. Va multumest pentru toate amintirile pe care le-am adunat in toti acesti ani.

this is an answer to Sandy’s post on her blog:

http://romaniambarbie.blogspot.com/2011/02/my-second-family.html

Too used to one another.

Andrea — Fri, 14 Jan 2011 16:32:26 +0000

Life taught me that when you love somebody you have to forgive and forget. Looking back I see my mistakes now.
I loved you and you loved me back. You were bold, caring and selfless, but what really draw me to you were your piercing blue eyes and before I knew it I got addicted to your presence and fully- awarded attention. You treated me like a princess and to me you were my knight in shinny armor, but… we were not ready for the closeness a life lived together gave us.
We rushed into moving together way to soon, instead of taking baby steps and it lead to our love fading away slowly. Our actions were untrue, cruel and harsh. I was selfish. We ended up hurting each other with indifferent words and actions. I wish I was wiser and knew what to say and how to act, instead I chose to hide myself in my work, which led us to forgetting hoe to be friends. We were strangers living under the same roof.
My only wish now is for us to meet again and re-bond our friendship. I do not wish us to be a couple again because I know this is impossible. I do wish I had someone, back then, who could tell me that sometimes no saying or not acting in any way means everything.
Maybe one day everything will come back to normal and the two of us could see each other without resentments.

Myspace Quotes Graphics

Dulce si Amar

Andrea — Wed, 25 Aug 2010 14:25:01 +0000

De ce destinul este asa crud?

Daca ea si-a ales calea si era sigura de decizia ei? Chiar daca s-a mintit pe sine pentru atata timp. Acum era pregatita sa isi strige in toate cele patru zarii dragostea/sentimentele.
Atunci sosise clipa sa redevina femeie doar pentru El. Iar el, cel care a ajutat-o si a vegheat asupra ei pana in ultimele clipe ale vietii lui, era mai mult ca fericit ca i se raspundea cu aceleasi sentimente.
Cum a putut astepta atata timp in liniste? O intrebare cu adevarat dificila. Sa fie oare adevarat ca dragostea adevarata este cea capabila sa astepte oricat si sa sacrifice orice pentru persoana iubita, chiar si pe sine?
Dar daca destinul a decis ca fericirea ei sa dureze doar cateva momente scurte pe acest pamant? Daca crudul destin le-a dat o speranta intr-un mediu atata de intunecat, doar pentru ca mai apoi sa le-o rapeasca fara pic de mila?
A auzit El oare acel strigat descumpanit al Ei, cand aceasta l-a vazut murind in bratele Ei? A simtit oare fierbinteala lacrimilor Ei cand acestea i-au atins chipul?
Asta nu se va stii probabil niciodata, va fii unul din acele lucruri care va ramane pentru totdeauna intre cei doi.
Dar ea? Va putea oare continua sa isi traiasca viata fara El? Cum sa supravietuiasca unei asemenea pierderi daca fiecare pas pe care il facea, fiecare obiect pe care il vedea ii aducea aminte? Destinul a vrut ca EA sa continue drumul pe care EL l-a ales si care i-a adus sfarsitul. El a murit ca ceea ce a fost dintotdeauna: un SOLDAT. Si tot destinul a vrut ca ei doi sa sfarseasca impreuna.
Sa fie asta un final amar sau unul dulce? Sau poate putin amandoua?
Cum sa definim oare tristetea? Dar fericirea? Dar mai ales… viata inseamna intotdeauna fericire? Sau poate avem parte de fericire si dupa moarte. In multe privinte fericirea e un concept abstract, care trece peste bariera a spatiului si timpului si e de cele mai multe ori imposibil sa o definesti in cuvinte.
Nu se stie daca a fost un final dulce sau amar. Mai bine spus a fost putin din fiecare. Probabil ca in alte circumstante, departe de razboi, de revolutie, iubirea lor ar fi avut un alt destin. Daca iubirea celor doi nu ar fi avut de trecut atatea obstacole( dorinta tatalui de a avea un mostenitor de sex barbatesc, aristocratia, regulile statutului social).
Atatea lucruri care ar fi putut sa fie… atatea fapte care ar fi putut fi schimbate… De fapt… poate ca asa a trebuit sa fie pentru ca aceasta poveste sa devina una din cele mai frumoase povesti tragice de dragoste, povesti care vor fi amintite pentru totdeauna.

Legenda zeitei Selene

Andrea — Wed, 16 Jun 2010 16:02:06 +0000

Selene, zeiţa lunii, este cunoscută pentru numeroasele sale aventuri amoroase. Cel mai faimos dintre iubiţii săi este ciobanul Endymion. Alte aventuri ale Selenei îi includ pe Zeus, care i-a dăruit trei fiice, şi Pan, care i-a dat o turmă de boi albi. Unele surse povestesc că leul nemean, care a căzut pe pământ din lună, este rezultatul dragostei dintre Zeus şi Selene. A fost implicată în multe legături amoroase, dar nu la fel de multe pe câte a avut sora sa, Eos, zorii zilei.
Seamănă cu o femeie tânără, cu o faţă extrem de albă, care călătoreşte într-o caleaşcă de argint, trasă de doi cai. Este de multe ori înfăţişată călărind pe un cal sau pe un taur. Despre Selene se spune că poartă robe, poartă o torţă şi poartă o semilună pe cap. Nu a fost unul dintre cei 12 zei ai Olimpului, dar este zeiţa lunii. După ce fratele ei îşi termină călătoria de-a lungul cerului, ea o începe pe a ei. Înainte de călătorie, ea se îmbăiază în mare.
Părinţii Selenei sunt titanul Hyperion, zeul-soare, şi Theia, sora lui Helios. Unele surse spun că este fiica titanului Pallas, Helios sau Zeus. Helius, care este zeul soare, la fel ca şi tatăl său, Helios, este fratele Selenei. Eos, zorii zilei, care este faimoasă pentru numeroasele sale aveturi amoroase, este sora Selenei.
Seducerea lui Endymion este idila care îi aduce Selenei cea mai mare parte din faima sa. S-a îndrăgostit de ciobanul Endymion şi l-a sedus în timp ce acesta dormea într-o peşteră. Unele versiuni spun că Endymion era rege sau vânător, şi nu cioban. Din dragostea celor doi s-au născut 50 de fiice, dintre care una era Naxos. Deoarece Selene nu era profund îndrăgostită de Endymion, ea l-a rugat pe Zeus să îl lase pe el singur să îşi decidă soarta. Zeus i-a aprobat Selenei cererea, iar Endymion a ales să nu îmbătrânească niciodată şi să doarmă pentru totdeauna. Chiar şi aşa, somul etern al lui Endymion nu a împiedicat-o pe Selene să îi nască fiicele. Endymion era vizitat de către Selene în fiecare noapte şi sărutat de razele ei de lumină.
Selene este favorita multor poeţi, în special celor romantici. O noapte luminată de lună trezeşte sentimentele romantice. Se spune că razele de lumină ale Selenei cad peste muritorii care dorm, iar săruturile ei cad peste dragostea sa, Endymion.

Legenda Pandorei

Andrea — Wed, 16 Jun 2010 15:52:35 +0000

În mitologia greacă, Pandora a fost prima femeie de pe pământ. Zeus i-a ordonat lui Hefaistos, zeul meşteşugăritului, să o creeze şi aşa a şi făcut, folosind apă şi pământ. Zeii au înzestrat-o cu multe talente; Afrodita i-a dat frumuseţe, Apollo talent muzical, Hermes putere de convingere şi aşa mai departe. De aici şi numele său: Pandora, “cu-toate-darurile”.
Când Prometeu a furat focul din Olimp, Zeus s-a răzbunat ducându-i-o pe Pandora lui Epimetheus, fratele lui Prometeu. Pandora avea cu ea o cutie pe care nu trebuia să o deschidă sub nici o formă. Împinsă de firea sa curioasă, Pandora a deschis cutia, şi toate relele din interior au scăpat şi s-au împrăştiat pe tot pământul. S-a grăbit să îi pună capacul, dar totul scăpase, excepţie făcând un lucru care stătea la fundul cutiei, acesta fiind Speranţa.

Alb Negru sau poate Gri?

Andrea — Tue, 27 Apr 2010 16:32:39 +0000

Simtea asternuturile fine pe trupul sau si trupul cald de langa el miscandu-se din ce in ce mai rapid. Vantul adie usor pe fereasta deschisa facand draperiile sa danseza inainte si inapoi. Respiratia ei sacadata ii dadea de inteles ca inca dormea. Isi aseza mainile sub cap si incepu sa priveasca tavanul, urmarindu-i imperfectiune.
In mod ciudat se simtea usurat. Se apropie de corpul ei cald si il inconjura cu mana stanga. Era o dimineata perfecta, asemeni acelora in care te simti bucuros pentru ca traiesti si in acel moment pentru doar o secunda o umbra ii intuneca chipul bland.
Cu putin timp timp in urma cazuse intr-un abis care parea sa ii ofere doar durere. O simti-se intampladu-se. Ofta si inchise ochii, iar mintea lui se intoare in trecut.
«Era 2 mai. Plecase impreuna cu fratii lui in cautarea unui apartament pentru Bogdan. Cu doar cateva secunde inainte ii avusese in campul lui vizual . Mihai, fratele lui geaman, impreuna cu Bogdan tocmai intrasera in blocul tocmai pus in folosinta. Radea. Bogdan tocmai isi daduse demisia de la minister, iar El radea, bucuros ca isi recuperase fratele. Iar apoi… apoi auzise un strigat, dar nu unul de durere sau unul trist, ci doar un strigat, sau poate doar ecoul unuia. Se intoarse incet la auzul numelui lui, asteptandu-se sa IL vada, dar acest lucru nu se intampla… pana mai tarziu.
Mihai parea atat de linistit si incantat, aproape ca zambea. Dar nu mai era cu ei, iar el realizase acest lucru stand langa corpul LUI impietrit pentru totdeauna.
Desi sangele ii siroia pe frunte nu ii pasa. Isi pierdu-se jumatatea. Isi aseza capul pe pieptu impietrit iar timpul se opri. Bogdan isi aseza mainile pe umerii lui dar ramase mut.
Gabi se aseza langa trupul fara viata al lui Mihai si privirea ii ramase blocata asupra lui.
Astepta ca Mihai sa se intoaca catre el si sa ii zambeasca zicand : «Te-am pacalit ! », dar nu se intampla. Chipul LUI devenea din ce in ce mai palid dar acest lucru nu ii pasa.
Fatada noii cladiri se prabusise prinzandu-i sub daramaturi pe Bogdan si pe Mihai, iar singurul care supravietuise a fost Bogdan.
Dupa inmormantare Gabi se inchise in el si refuza sa mai iasa din casa sau sa mai stea intr-o camera in care se aflau parintii lui.
Dormea tot timpul sau statea inchis in camera lui. Somnul parea sa ii aline cat de cat durerea. Dar de fiecare data cand se trezea durerea parea din ce in ce mai puternica.
Ii vizitase mormantul de cateva ori. Marina era acolo zilnic. Abia dupa ce o intalnise acolo si vorbisera intelesese cat de mica era pierderea lui pe langa a lor. Ei simteau ca gresisera ca si parinti, nereusind sa isi protejeze fiul.
Trecusera cinci ani de atunci. Bogdan si Audrey se casatorisera la o luna dupa ce se implinisera cei 5 ani de cand Mihai murise. In septembrie Gabi pleca din tara in incercarea de a scapa de umbra mortii fratelui geaman care inca il mai bantuia. Isi petrecu primele doua luni de vacanta vizitand intregul continent in lung si in lat in cautare de distractii.
In Franta o intalni pentru prima data pe Adelle, fara sa stie insa ca ea si fratele lui se cunosteau. Isi petrecuse 3 saptamani alaturi de Adelle, iar durerea parea sa inceapa sa se estompeze.
Se intoarse acasa la sfarsitul lunii august putin mai linistit. La incepului lunii septembrie pleca in Anglia unde primise o bursa la Universitatea Chelsea pentru Arta si Design.
Zilele treceau mai ceva ca orele pentru Gabi. Isi petrecea timpul intre cursurile de la universitate si plimbarile lungi prin parcurile Londrei.
Intr-una din zile din intamplare dadu peste Adelle. Din acel moment incepand cei doi incepura sa se intalneasca, iar doi ani mai tarziu se casatorira. »
Ea se misca din nou. Casca si se intoarse cu fata spre el.
-Neata !, ii spuse zambind. El i-a zambit inapoi, iar umbra din sufletu lui disparu undeva, intr-un colt ascuns al mintii lui. Tot timpul prezenta dar nu la fel de coplesitoare ca inceput.
Era o dimineata frumoasa, iar el o imbratise si o saruta.
In scurt timp coborara din pat si mersera fiecare unde aveau treaba, Gabi in baie, iar Adelle merse sa pregateasca micul dejun. Ranna cobora prima urmata indeaproape de fratele ei mai mare.
Se asezara in liniste le masa si incepura sa manance. Gabi cobora gata imbracat si isi ocupa locul la masa. Mancara in liniste dupa care copii si Adelle urcara in camerele lor pentru a se schimba. Urmau sa plece catre scoala. Andrei tocmai intrase in anul al doilea de liceu in timp ce Ranna era in clasa a opta.
Cei doi copii coborara scarile si iesira in curte unde masina tatalui lor era pornita. Isi asezara bagajele in portbagaj si se urcara pe locurile din spate. Adelle sosi in scurt timp. Se aseza in fata langa sotul ei.
Ajunsera la gara cu jumatate de ora inainte ca trenul sa plece.
Andrei si tatal lui dusera bagajele innauntru in timp ce Ranna si mama ei asteptau pe peron. Cei doi se intorsesera chiar in momentul cand Mark si Flora trecusera prin bariera. Dominique si Luca fugira catre verisorii lor mai mari in timp ce Victoire isi dadu ca mana prin par si se indrepta catre Expres.
Totul era OK acum.

Povestea Dochiei

Andrea — Wed, 03 Mar 2010 19:46:59 +0000

Se spune ca Decebal ar fi avut o soră numită Dochia. Era aşa de tînără, de vitează şi de frumoasă încât, atunci când a văzut-o, împăratul Traian a prins mare dragoste pentru dânsa.
Acesta i-a spus: “Te-am văzut, Dochia, cu cât curaj ţi-ai apărat cetatea de la Sarmizegetusa. Acum, când eu l-am biruit pe fratele tău Decebal şi am cucerit Dacia, iar războiul s-a sfârşit, vreau să vii cu mine la Roma. Vei trăi acolo în bogăţie şi mărire, în palatul meu cel cu pereţi auriţi şi împodobit numai cu lucruri scumpe.”
“Mulţumesc, împărate” a zis Dochia. “Admir vitejia şi bunătatea ta. Dar eu la Roma nu pot merge”.
“De ce?”
“Pentru că sunt sora lui Decebal. Iar el şi-a curmat singur zileie ca să nu ajungă prizonierul tău. Oricît de frumos ar fi palatul tău, eu acolo tot o biată roabă aş fi. Şi apoi sunt multe fete dace mai frumoase ca mine, dacă vrei, însoţeşte-le cu romani de-ai tăi, să se zămislească un nou popor, care să aibă în firea lui dârzenia şi vitejia noastră şi măreţia voastră. Eu însă de aici nu plec, voiesc să mă îngrop aici, în pămîntul sfânt al Daciei”.
Traian i-a ascultat povaţa. Dar când a aflat că Dochia a luat o turmă de mioare, s-a făcut păstoriţă şi a urcat în munţi, departe, s-a supărat foc. Fiind el împărat mare şi puternic, a vrut ca măcar sora lui Decebal să-i fie, ca o podoabă în carul de triumf. Şi-a luat câţiva ostaşi credincioşi şi a pornit în urmărirea Dochiei. A mers zile şi săptămâni, peste dealuri şi văi. A găsit-o abia în vârful muntelui Ceahlău: păştea oile, pe un plai înclinat către soare, cu iarbă deasă şi flori multe albe, roşii şi albastre.
“Dochia, a zis Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine!”.
“Nu, împărate! Mai bine mor ca fratele meu Decebal, decît s-ajung roabă.”
“Îţi vreau binele, Dochia: ai să trăieşti în mare bogăţie!”
“Dacă-mi vrei binele, lasă-mă în ţara mea, aici, în Dacia”.
“Te iau cu de-a sila. Te răpesc!” Şi a şi făcut semn ostaşilor s-o prindă.
Speriată, Dochia a ridicat mîinile spre cer şi a şoptit: “Stană de piatră mă fac şi rămân aici în ţara mea!”.
În adevăr, cât ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasă, cu toate mioarele ei, răspândite pe pajişte, s-au prefăcut în stînci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit şi el de uimire. Cînd şi-a venit în fire, a zis: “N-am ce face. Dacii, bărbaţi si femei, sunt legaţi de ţara lor ca munţii şi stîncile lor. Nu pot decât să ascult sfatul Dochiei si să aduc aici cât mai mulţi romani.
Şi zicând aşa, Traian s-a întors la Roma.
Iar pe muntele Ceahlău se vede şi azi o stâncă înaltă, ca o păstoriţă, iar în jur câteva zeci de stânci răsfirate pe plai, ca nişte oi brumării.
Din străbuni, românii zic acelor stânci, „Baba Dochia cu turma ei de mioare”.

Multe alte mituri au aparut legate de Dochia, dar acesta mi se pare unul din cele mai interesante.

Scrisoare pentru el.

Andrea — Thu, 25 Feb 2010 18:21:44 +0000

Imi esti prieten sau dusman? Imi vrei oare binele sau doar vrei sa ma dobori? Ai tinut vreodata la mine? Sau pentru tine dragostea noastra a fost doar o joaca. Te-am crezut fiinta prefecta dar te-ai dovedit a fii nimic altceva decat un sarlatan.
Eu am avut incredere in tine iar tu m-ai inselat. In timp ce eu te ridicam in slavi tu ma vorbeai pe la spate. Cine ti-a dat acest drept nu voi afla niciodata.
Cu ce drept vii acum la mine sa iti ceri iertare? Ai avut tot timpul impresia ca sunt o proasta naiva pe care o poti juca pe degete dupa bunul tau plac. Te-ai inselat. Acum e randul meu.
Eu te-am iubit cu adevarat. Parerile de rau nu isi m-ai au rostul acum.
Pana acum eu am alergat dupa tine. Acum e randul tau. Te tii de mine ca un scai. Rugamintile si promisiunile tale nu mai au acum nicio valoare. Esti si ai fost un nimic, dar din pacate mi-am dat seama prea tarziu de lucru asta.
Nu te urasc. Ai incercat sa faci tot ce ai putut pentru a-ti mentine statutul de “MACHO”.
E prea tarziu pentru tine. E mult prea tarziu pentru noi.
Yours truly,
our life together.

Andrea — Tue, 23 Feb 2010 21:35:19 +0000

E 12 fara 25 iar eu ar fi trebuit sa fiu de mult in pat.

A fost a doua zi cu soare si caldura a saptamanii. Spre mare mea fericire zapada aproape ca a disparut. Incepusem sa ma si satur de atata ninsoare si vreme urata. Afara cerul e senin iar stelele si luna par sa lumineze mai puternic ca niciodata Abia astept ca primavara sa isi intre in drepturi.

Nu sunt un om al multor cuvinte in seara asta. Oboseala isi spune cuvantul.

Do you remember this?

Today’s Song:

Parlament-Doamne… Superba melodie.

and English version:

Luni.

Andrea — Mon, 22 Feb 2010 19:01:18 +0000

E luni din nou. Aici la Victoria e noua fara 20.

Primul gand al acestei zile a fost unul foarte optimist (“E vineri, right?). Astazi parca au zburat orele. Am impresia ca abia ce a inceput prima ora, dar de fapt e aproape noua seara.

Dupa o scurta vizita la frizerie, bunici si medic am ajuns acasa mai obosita decat dupa 8 ore de scoala (cel mai probabil din cauza statului la medic.)

Today’s song: Panik-Wir gebens zu